Interviu cu Mirabela

Pe Mirabela o cunosc doar virtual, dar modul ei de a povesti ma atrage constant. A avut placerea sa ne impartaseasca din istoria familiei ei.

Copilul Responsabil: Miha, spune-ne cateva cuvinte despre tine si familia ta.

Mirabela: Luci si cu mine suntem impreuna de 13 ani. E cel mai bun prieten al meu si omul alaturi de care STIU ca voi imbatrani. E una dintre singurele certitudini pe care le am in viata. Este Omul care mi-a fost alaturi prin ORICE am trecut – si asta STIU din nou: ca orice ar aparea,IMPREUNA putem sa depasim, sa traim si sa fim bine. In urma cu 3 ani Andrei a ales sa vina in familia noastra intr-un moment in care puteam afirma ca traiam versiunea perfecta a vietii mele – adica ce traiam atunci era cea mai frumoasa varianta pe care mi-as fi putut-o imagina pentru viata mea si a aparut Andrei care mi-a resetat cu totul viata… a fost un inceput greu, plin de provocari, greseli, plans, dezechilibre… il resimt acum ca pe o perioada atat de necesara de tranzitie…. o tranzitie spre a deveni ceea ce suntem acum – parinti, familie cu copil. Aceasta familie, cu acest copil!!! Simt ca Andrei ne directioneaza spre un drum pe care nu-l cunosteam in felul asta inainte… si ca are nevoie sa-l urmam… asa ca acum, TRAIM… si cam atat.

C: Spune-mi cat de mare este diferenta intre viata cu Andrei pe care ti-o imaginai inainte sa vina si viata pe care o traiesti de fapt acum?

M: Pai, sincer,  nu mi-am imaginat DELOC viata cu copil. Mi-au placut intotdeauna copiii, dar niciodata nu m-am gandit la detalii specifice… serios! Cand am ramas insarcinata, am simtit ca e momentul potrivit si atat. Am trait 9 luni intr-o armonie perfecta. Cred ca Andrei a ales perioada asta a vietii sa vina in familia noastra, pentru ca eram noi in armonie si bine si echilibrati… si cred ca avea nevoie de spatiul asta. Apoi s-a nascut si cred ca singurul lucru care m-a “deraiat” a fost ca am intampinat piedici la care nu m-am asteptat, parca lucrurile nu mai curgeau firesc. Chiar daca travaliul s-a declansat singur, chiar daca mi-am dus partea mea de “munca” pana la dilatatie maxima, Andrei nu a coborat (era foarte mare – 4.580 kg) si s-a decis cezariana.

Cred ca acolo a fost primul declic, si prima despartire de drumul “firesc”. Apoi au fost aproape 2 zile in care el a stat singur la neonat si eu la terapie intensiva, 6 saptamani de alaptat cu rani din care curgea sange, alaptat cu plans si durere, alaptat cu stres… si DECONECTARE… de fapt asta a durut cel mai tare dupa atata CONECTARE in viata mea inainte de Andrei, cu mine, cu corpul meu cu “flow”-ul, dupa atata conectare in sarcina, cu tot ce era, cu tot ce traiam, cu tot ce se intampla, m-a luat pe nepregatite lipsa de conectare de dupa…. Faptul ca nu mai intelegeam de ce…. ca nu simteam cum…. ca nu am simtit….. si ca mi-a luat mult timp, cateva luni aproape, ca sa inteleg ca inceputul vietii noastre impreuna, interventiile medicale din travaliu (datorita lipsei mele de informatii), cezariana, lipsa momentului de contact imediat dupa nastere, au dus la o frumoasa depresie post partum… pe care am vazut-o tarziu, pe care am inteles-o citind The Continuum Concept (Conceptul Continuum) de Jean Liedloff.

ASTA a fost momentul inceperii vietii noastre impreuna ca familie cu adevarat . O dimineata in care puiul meu m-a dus catre cartea asta minunata. Era un moment in care toate resursele mele erau terminate. Eram obosita, incercasem in toate felurile sa-l fac sa-i fie bine, sa nu mai planga. Cu alaptatul nu mergea, in brate se agita, a fost schimbat, leganat, plimbat…. Si el continua sa planga deja de cateva ore bune. Asa ca din neputinta am inceput si eu sa plang langa el… si i-am spus ca eu simt ca el ne-a ales pe noi ca si parinti si ca vrea ca noi, ca eu sa merg intr-o anumita directie care ii e lui necesara, doar ca eu, acum, nu mai stiu, nu mai simt, nu mai inteleg nimic. Ca VREAU, dar ca nu stiu cum sa-i fiu alaturi asa cum are nevoie.

Si l-am rugat sa-mi fie PARTENER. Daca ma vrea alaturi, eu vreau, doar ca am nevoie sa ma sprijine (stiu cum suna asta spusa unui copilas de 2 luni) si ca il rog sa-mi “spuna” cum sa fiu, cum sa pot sa-i fiu mai bine alaturi. Andrei a adormit. Pentru prima oara in viata lui pe pat, fara sa fie leganat sau alaptat… eram atat de obosita incat am adormit si eu. Si cand m-am trezit, am gasit pe e-mail un mesaj de la o prietena cu care nu mai vorbisem de ani: “m-am gandit la tine azi. Simt ca acum e momentul pentru cartea asta. Ca acum ti s-ar potrivi.” Atat. Si avea atasata cartea Conceptul Continuum de Jean Liedloff. Citind cartea imi dadeam seama ca era “mesajul” pe care Andrei a ales sa mi-l transmita. Simteam ca ACELA e drumul NOSTRU.

De aici a pornit o complet alta calatorie impreuna, una in care suntem atenti si prezenti unii la altii. La nevoile celuilalt si ale noastre. Le comunicam empatic, cu respect si responsabilitate. Suntem IMPREUNA, parteneri… Si cred ca asta e lucrul la care nu m-am asteptat, la care nu m-as fi gandit inainte de a avea copii – faptul ca nu eu voi creste un copil, ci ca vom creste IMPREUNA, ca avem un drum in care suntem “parteneri de dezvoltare”  ca daca ascult, daca ma uit, daca sunt atenta, sunt sprijinita si nu trebuie, nu e necesar si nici prea util, sa aleg singura… fiecare dintre noi contam… fiecare e important…. Pentru ca mergem inainte impreuna… nu separat.

Si inca un lucru extrem de important: FOCUSUL.  Daca la inceput ma focusam pe fiecare detaliu si ma chinuiam sa iasa atunci totul cat mai bine – iar lucrul asta nu se intampla pentru ca nu ai cum – am invatat la un moment dat, ca eu nu vreau sa cresc un copil nu stiu cum… eu vreau sa fiu alaturi de acest copil pentru ca el sa devina UN ADULT de un anumit fel. Si uite ca in modul asta, focusul se schimba. Nu vreau un copil “cuminte” pentru ca asta ar insemna ca el sa fie obedient. Iar asta pe termen lung il indeparteaza de increderea in sine, de siguranta pe propria persoana si propriile alegeri.

C: Ca tot vorbeai de copil cuminte, Andrei are 3 anisori. O varsta destul de “dificila”  ar spune unii. Tu cum o descrii? Cum faci fata provocarilor pe care ti le arunca?

M: Oooooo nuuuuu!  Varsta asta nu e deloc dificila!!!!!! Mie, noua, ne-a fost tare greu inceputul in care NU INTELEGEAM ce-l doare, de ce e nefericit, nu stiam ce si cum sa-i facem ca sa-i fie bine…. nu simteam…. si eram deconectati. Acum SUNTEM CONECTATI si el imi spune ce are nevoie si putem avea comversatii pe tema asta si intelege ce-i spun eu. Deci, nuuuuu, ACUM, la 3 ani e muuuuuult mai bine decat a fost in primele saptamani de exemplu si da, e solicitant, dar e la fel de solicitant ca orice relatie pe care imi doresc sa o fac sa devina functionala iar faptul ca il inteleg si sunt conectata la el, faptul ca imi e clar in ce directie vreau sa merg, mie imi face viata foaaaarte usoara acum.

Nu ma mai uit la comportament, ci la nevoia care sta in spatele lui. Deci efectiv incerc sa nu ma raportez la comportamentul lui ci sa-l inteleg mult mai profund, de unde vine, care e sursa, ce are de fapt nevoie si asta imi face munca mai usoara. Sigur ca e solicitant, dar aleg sa-mi gasesc alte resurse de a ma re-incarca si de a-mi re-aduna resurse si apoi sa ma re-intorc cat pot de clara in relatia cu el.

C: Ai spus mai devreme de Conceptul Continuum de Jean Liedloff. Ce alte materiale te-au ajutat sa te regasesti si sa gasesti calea vostra ca familie.

M: Cursul de Comunicare Nonviolenta tinut de Monica Reu, cartea Playful Parenting de L. Cohen si apoi cursul de Joc si Emotii al Otiliei Mantelers, plus altii cativa cu niste viziuni complementare, gen Jesper Juul, Speranta Farca, Aletha Solter, Michael Thompson.

C: Crezi ca e nevoie de anumite calitati personale, anumite conditii de trai, anumite cursuri si specializari ca sa poti aplica o astfel de educatie, sau e accesibila oricui?

M: In primul rand, nu cred ca e vorba de un anunit tip de “educatie”, ci mai degraba de o forma de RELATIONARE. De altfel nu simt ca-mi educ copilul sau  nu o fac cu scopul de a-l educa pentru ca mie mi se pare mult mai importanta relatia pe care o formam.

Eu stiu ca citind si mergand la cursuri am invatat mult despre ascultarea empatica sau despre a actiona CONSTIENT, vs a REactiona cand celalalt iti spune sau face ceva iar asta e valabil pentru toate relatiile, nu doar pentru cele cu copiii. Si totusi simt ca toate cursurile sau cartile citite  nu mi-au spus ceva nou. Era ca si cum informatia era deja inauntrul meu si ce am aflat, doar rezona acolo…. facea sa iasa la iveala ceva ce nu a fost lasat sa fie…. pentru ca eu simt ca s-a pus foarte mult accent pe dezvoltare intelectuala in cresterea mea si ca inteligenta emotionala, latura empatica, au fost neglijate sau insuficient “hranite”, cu prea putin spatiu de explorare. Deci singurul lucru pe care il vad necesar pentru genul asta de dezvoltare este sa iti dai tie spatiu sa cresti pe partea asta… sa explorezi si bucata asta din tine.

C: Povesteste-ne ceva concret in care toate cele de mai sus te-au sustinut

M: Este o poveste pe care am mai spus-o dar care imi e inca tare draga:

Iesisem intr-o seara la cumparaturi. Andrei in cos, impins de mine. Luci facand cumparaturi cu un alt cos. Cand trecem pe langa raionul de carne, ma trezesc doar ca Andrei intinde mana, ia un salam de pe raft si isi infige dintii in el. N-am apucat sa reactionez. Poate daca era vorba de altceva, poate ca l-as fi lasat, urmand sa platesc la casa, dar pentru ca era un salam (si inca unul ordinar), i l-am luat din mana spunandu-i ca nu papam asta (avea putin peste un an). In punctul asta, s-a dezlantuit iadul pe pamant.

Cred ca era prima data cand Andrei facea o criza ASA.. urlat, arcuit, aruncat, tot ce era in stare si eu nici nu stiam. Am incercat sa-i spun ca mergem sa luam o banana, ca mergem sa luam un iaurt (in perioada aia manca macar 2 iaurturi zilnic), dar NIMIC!!! NIMIC!! Copilul urla si nu era chip sa-l opresc. Asa ca ma hotarasc sa-l iau in brate si impreuna sa iesim din supermarket. Ma gandeam ca daca vom ajunge noi 2 afara pe o bancuta, ne vom putea linisti mai usor decat acolo, in mijloc de agitatie.

Andrei se zbatea inca in bratele mele si parea ca acum o sa se rupa in bucati…. iar eu parcurgeam drumul spre iesire…. in timp ce ma “paleste” – ca suntem intr-un supermarket! Loc care e plin plin de energie agitata. Ca si pe mine ma oboseste rau sa merg acolo, ca sunt agresata de toate energiile dinauntru… Si imi mai amintesc ca avusesem o zi lunga si incarcata. In care a trebuit sa mergem la banca, la posta, sa trimitem colete, sa platim facturi, si inca in vreo 2 locuri noi pentru Andrei in care a fost nevoie sa fie linistit si sa astepte. Si dragul de el fusese atata de cooperant toata ziua!!! Iar eu, in loc sa stam seara sa ne linistim intre noi, l-am adus in agitatia asta de loc!!! Si constientizez toate astea cu el inca urland si zbatandu-se in bratele mele.  Si ma “paleste” cat de drag imi e si ca nu e vina lui, ca nu are nicio legatura cu salamul, ca el de fapt doar e supra-solicitat, prea stimulat de mediul in care e si de ziua pe care tocmai o parcursesem. Asa ca il iau si ii spun doar atat: “iubitu’ tu stii cat de mult te iubeste mami?” – efectiv un moment de conectare!! Il iubeam asa de mult in clipa aia incat mi-au si dat lacrimile… Iar el, exact in clipa aia, s-a oprit din plans, s-a uitat la mine, si-a pus capul pe umarul meu, si oftand a zis doar… “da”. Doamne!! mi s-a topit sufletul!!! Si acum cand imi aduc aminte imi vine sa plang…. Nu era despre salam.

Salamul fusese doar “scuza” pentru a descarca o zi plina… Si el se simtea doar deconectat, neiubit si singur…. Si a fost suficient atat, momentul ala de magie dintre noi, ca sa revina… Oftand am iesit din supermarket. Si atat a fost pentru atunci. Dar in mine s-a schimbat ceva…. Mi-am dat seama ca atunci cand e in “criza”, cand comportamentul lui nu se potriveste cu ce credem noi ca “ar trebui” sa fie, are nevoie doar de iubire…. Si chiar daca inca de multe ori prima reactie cand il vad asa este sa ma enervez si sa ma agit si eu, imi aduc aminte de momentul nostru….. si de multe ori, reusesc sa ma conectez la altceva…. E doar exercitiu de acolo….

C: Impresionanta povestea ta si ce poate face iubirea pura, dar exprimata. In incheiere ce poti sa ne mai spui.

M: Credinta mea este ca  acesti copii ai nostri, ne aleg…. ca au o “misiune” de indeplinit pentru viata asta si pentru a-si implini misiunea, au nevoie de anumite “conditii”. Intre conditiile astea, felul in care sunt parintii lor, eu cred ca e determinant. Asa ca eu cred ca ei ne aleg pe noi sa le fim parinti, pentru ca felul in care suntem, felul in care alegem si actionam, deschiderea pe care o avem de a invata, de a auzi mesajele, de a creste, de a ne schimba uneori drumul atunci cand e necesar, toate acestea, il sprijina pe el sa devina omul care are nevoie sa devina pentru a implini rolul pe care are nevoie sa-l implineasca pentru viata asta.

Poate suna putin metafizic, dar pentru mine, pentru noi, s-a clarificat si a adus liniste asta…. eu cred ca Andrei ma duce pe drumul asta al educatiei empatice si din respect. Eu cred ca el a avut nevoie ca eu sa-mi descopar si sa-mi explorez latura asta a conexiunii in emotie, dincolo de comportament.  Si, sincer, si mie imi place ce descopar si cum ma descopar pe mine in procesul asta asa ca simt din nou ca e un drum in care suntem IMPREUNA si-i multumesc lui Andrei pentru asta.