Despre “sângele” din friptura “în sânge”

Cred că termenul “în sânge”, folosit pentru a denumi o friptură “rare” (uneori “medium rare”) e nepotrivit și face o dublă nedreptate.

În primul rând, o nedreptate față de friptură, care nu mai are pic de sânge în ea, când ajunge pe grătar sau în tigaie (vorbim, desigur, despre o bucată de carne maturată, nu una abia desprinsă de animal, scuzată-mi fie lipsa de delicatețe).

Apoi, vorbim despre o nedreptate față de persoana care poate ar mânca dar e oprită de ideea de sânge în farfuria cu friptura. Nu, nu-i o glumă și nu-i exagerare, cei mai mulți dintre oamenii pe care-i cunosc, sunt puși cumva în fața unei bariere psihologice peste care nu ar trece sub nicio formă.

Friptura este gatita „rare”

Ceea ce vedem în farfurie atunci cânt tăiem o friptură gătită “rare” nu e sânge, e mioglobină. Culoarea roșie-roz a mușchiului e dată de oxidarea atomilor de fier din acesta, nu de hemoglobina din sânge.

Sper că acest articol va aduce mai multă claritate (vedeți și sursele spre care face trimitere) asupra problemei, după cum sper că mica mea scriere de azi vă va face să priviți puțin altfel fripturile de vită, chiar dacă nu m-am întins la explicații științifice, preferând să pun linkuri spre zone în care acestea sunt expuse pe larg. Să ne fie de bine!