De ce l-a trădat Matia Corvin pe Vlad Țepeș?

Din dorinţa de a-şi păstra forţele intacte, în eventualitatea unei confruntări armate cu rivalul său la coroana Ungariei, împăratul Frederic al III-lea de Habsburg[1], regele Matia Corvin[2] s-a deplasat foarte târziu spre Dunăre (pentru a lua parte la „cruciada” antiotomană din anul 1462)[3], el aflându-se pe 15 iulie 1462 încă la Buda, de unde va pleca spre Seghedin (oraș din sudul Ungariei, numit în maghiară Szeged), prezenţa sa aici fiind semnalată la 10 august[4]. Abia pe 17 septembrie va ajunge în Transilvania, la Turda, ca apoi să înainteze spre Sibiu, cetate în care îşi va face intrarea în preajma zilei de 26 septembrie[5]. După câteva zile, mai precis la 30 septembrie, va porni către Braşov, oraș în care va ajunge doar pe la finele lunii octombrie și „unde s-a întâlnit cu Țepeș”[6].

Desigur că marșul executat de suveranul maghiar și armata sa către frontiera sudică a voievodatului ardelean a fost unul exagerat de încet (evident că deliberat), astfel că „etapele prelungite ale [acestei] înaintări, căreia i-au trebuit mai mult de trei luni pentru a parcurge drumul de la Buda la Brașov, aruncă o puternică îndoială asupra sincerității intenției lui Matei (Matia Corvin – n.n. T.C.) de a intra într-adevăr în război cu turcii printr-o campanie de restaurare (a lui Dracula – n.n. T.C.) în Țara Românească”[7].

Principala cauză care a determinat această atitudine din partea „tânărului rege Matiaș (Matia – n.n. T.C.) Corvin a fost neîndoielnic faptul că în 1462 atenția lui era încă reținută de conflictul său cu împăratul Frederic al III-lea de Habsburg”[8], care îi contesta în continuare dreptul la tronul Ungariei și ridica el însuși pretenții la acesta[9].

De altfel, puternicul monarh romano-german, sprijinit de o parte a magnaţilor (marilor nobili feudali) din comitatele (provinciile) vestice şi sud-vestice ale Regatului Maghiar, conduşi de palatinul (viceregele) Ladislau Garai[10], fusese şi el ales ca suveran al statului medieval ungar, la 17 februarie 1459[11].

Pentru a obţine recunoaşterea sa ca rege de către împăratul Sfântului Imperiu Roman de Neam German, fiul lui Iancu de Hunedoara a fost nevoit să încheie cu acesta un tratat (ratificat în Austria, la Wiener Neustadt, pe 19 iulie 1463, şi în Ungaria, la Buda, pe 26 iulie, în acelaşi an)[12], prin care accepta, împreună cu nobilimea şi înaltul său cler, ca în situaţia în care nu ar fi avut urmaşi legitimi de sex masculin sau ar fi decedat „fără să lase un moştenitor legitim”[13], Frederic al III-lea de Habsburg să-i urmeze la tron[14].

Această clauză (considerată de către unii specialiști „drept un «succes major» al politicii împăratului german”[15]) îi va crea lui Matia Corvin mari probleme, el fiind nevoit ca până aproape de sfârşitul domniei sale să caute în continuare soluţii pentru a scăpa de urmările ei şi a împiedica intrarea Ungariei sub dominaţie habsburgică[16]. Din păcate, participarea sa la lupta antiotomană va avea de suferit, toată energia lui fiind canalizată în direcţia amintită mai sus[17].

De fapt, clauza impusă de împăratul romano-german fusese acceptată încă din 26 mai 1462, cu ocazia purtării la Buda a tratativelor în vederea încheierii acordului pomenit[18]. La acea dată se aflase deja la Curtea regală ungară că Mohamed al II-lea Cuceritorul se pregătea să pornească în campania de pedepsire a lui Vlad Ţepeş, Matia Corvin însuşi anunţând că va porni în cel mai scurt timp cu oştile lui împotriva turcilor[19].

În concluzie, el primise umilitoarea condiţie pusă de adversarul său pentru a se putea concentra asupra pericolului ivit la Dunărea de Jos. Cu siguranţă că mobilizarea şi deplasarea greoaie a forţelor sale armate spre frontul sud-dunărean l-a frustrat pe Ţepeş de sprijinul de care avea atât de mult nevoie în acele grele clipe – el fiind nevoit să ţină piept doar cu oastea sa năvălitorilor otomani –, însă privite aşa lucrurile, Matia Corvin nu poate fi acuzat cu certitudine de rea voinţă.

Motivul principal pentru care regele Ungariei nu a respectat cel de-al 11 punct de pe lista de condiţii înaintată Papei de la Roma, Pius al II-lea[20], în 15 ianuarie 1460, de către reprezentanţii Veneţiei (cu ocazia discuţiilor purtate în cadrul lucrărilor Conciliului de la Mantua[21], în legătură cu declanşarea cruciadei antiotomane și cu aderarea Republicii Venețiene la aceasta)[22], şi anume ca armata regală ungară să pornească la război în primele zile de vară, „după primul cosit al fânului, şi nu așa cum obișnuia, în luna septembrie, după strângerea grânelor”[23], rămânea în continuare preocuparea sa prioritară pentru soluţionarea diferendelor pe care le avea cu statele creştine din nord-vestul Ungariei, îndeosebi cu Sfântul Imperiu Roman de Neam German al cărui suveran trecea în acel moment prin mari dificultăţii, fiind nevoit să facă faţă unei puternice revolte a locuitorilor Vienei (nemulţumiți de pretenţiile financiare prea ridicate ale acestuia)[24]. Vienezii au reuşit chiar să-l silească, pe la mijlocul lunii octombrie 1462 (mai exact în 15 octombrie), să se refugieze între zidurile castelului său de aici, pe care au început să-l asedieze până la 8 decembrie 1462, când datorită intervenţiei militare a regelui Boemiei, George de Poděbrad[25], va fi eliberat[26].

Despre această situaţie, Matia Corvin a fost informat, se pare, de o delegaţie a vienezilor (sosită la Braşov în intervalul 7-26 noiembrie 1462)[27], care, potrivit afirmaţiilor cronicarului oficial al curţii regale de la Buda, Antonio Borfini, i-ar fi oferit atât oraşul, cât şi pe împărat[28].

Ba mai mult decât atât, aceştia l-ar fi rugat cu insistenţe să accepte „condiţia de împărat şi imperiul”[29]. Probabil că Bonfini, din dorinţa de a accentua buna credinţa a regelui maghiar faţă de Frederic al III-lea de Habsburg (căci „dacă ar fi vrut să urzească ceva împotriva împăratului, nicidecum nu ar fi lăsat să-i scape acea ocazie”[30]), a inventat acest episod, căci în mod logic el nu avea cum să se amestece direct în conflictul respectiv din moment ce se cunoştea faptul că se găsea în plină campanie antiotomană[31]. În plus, Matia Corvin era monitorizat cu interes sporit de papă şi de Senatul veneţian (organul politic deliberativ și legislativ suprem al Veneţiei) prin intermediul agentului diplomatic a celui din urmă, care-l urma pretutindeni raportând în permanenţă superiorilor săi cu privire la tot ceea ce el făcea[32].

entru a se elibera de obligaţiile pe care şi le asumase faţă de creştinătate (odată cu primirea din partea papei și Veneţiei a unor subsidii [ajutoare bănești] substanţiale în vederea pregătirii oştilor sale pentru războiul cu sultanul)[33], Matia Corvin, dornic să revină la graniţa nord-vestică a Ungariei pentru a-şi rezolva problema cu împăratul german, va recurge, cum vom vedea, la meschina înscenare a „trădării” cruciadei antiotomane de către Vlad Ţepeş[34], care i-a oferit mobilul arestării acestuia şi al retragerii (fără a putea fi acuzat la rându-i de lipsă de onorabilitate) din campanie, chiar dacă el şi voievodul român perfectaseră deja un plan de luptă comun[35].

Cu toate că „spunea că se duce în Ţara Românească, pentru a elibera din mâinile turcilor pe Dracula, căruia îi dăduse în căsătorie pe o rudă a sa de sânge”[36], urmărindu-şi însă doar propriile interese, Matia Corvin va da dovadă de neloialitate faţă de acesta, „luându-l prins în Transilvania”[37], încât, pe bună dreptate, s-a considerat în epocă că el s-a purtat „ca şi cum s-ar fi înţeles cu turcii”[38], cu atât mai mult cu cât pe „celălalt Dracula (adică pe Radu cel Frumos – n.n. T.C.), orânduit de turci peste acea țară, împotriva părerii tuturor, l-a confirmat”[39], la rândul său, ca „mare voievod și domn” al Țării Românești.