„Cruciatul” Vlad Țepeș și organizarea armatei țării sale și a sistemului defensiv al acesteia

Atunci când ne referim la remarcabilele merite de conducător de stat și de oști ale lui Vlad Țepeș[1] nu putem face abstracție nici de preluarea de către el a unei concepții politico-militare ce își are originea în vechea tradiție imperială bizantină de cruciadă, Dracula fiind indiscutabil primul dintre voievozii noștri care s-a ridicat la luptă împotriva turcilor otomani după intrarea Bizanțului în stăpânirea sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul[2].

Desigur că această preluare a făcut-o și pentru că el se considera continuatorul de drept al luptei antiotomane a basileilor (împăraților) bizantini și a marilor domnitori români, mai ales după moartea lui Iancu de Hunedoara[3], „ultimul mare cruciat european”[4].

Astfel, edificator pentru gândirea politico-militară pro-cruciadă a lui Vlad Țepeș este și „ducatul[5] de cruciadă” descoperit la Târgșor (în județul Prahova), „adică în locul unde vodă Vlad a înălțat o biserică (…) și unde a existat, în veacul XV, o curte domnească”[6].

oneda respectivă a fost bătută, după toate probabilităţile, în perioada 1459-1461, în cazul de față fiind vorba despre o a doua emisiune monetară realizată în timpul domniei lui Vlad Țepeș[7], căci, dorind intensificarea schimburilor comerciale în vederea dezvoltării economice a ţării sale (lucru care avea drept consecinţă procurarea resurselor financiare necesare ducerii luptei antiotomane), voievodul român s-a preocupat şi de acest aspect. Singurul exemplar al emisiunii monetare respective, descoperit până în prezent, ducatul de argint amintit mai sus, are bătute pe cele două fațete ale sale imagini inspirate din tradiţia iconografică bizantină.

e avers, apare chipul lui Vlad Ţepeş cu barbă, privit din față, stând în picioare, purtând [pe cap] o coroană şi ținând în mâna dreaptă o cruce lungă, iar în cea stângă globul cruciger”[8], practic „reprezentarea tipică a împăratului bizantin, în dubla sa ipostază de apărător al creştinismului şi deținător al puterii de aspirație universală”[9]. Pe revers este redat „bustul lui Iisus Hristos, văzut [tot] din faţă, binecuvântând cu mâna dreaptă, iar cu cea stângă ținând la piept Evanghelia”[10].

Practic „și această imagine a fost preluată tot din tradiţia iconografică bizantină, fiind vorba de reprezentarea pe monede a lui rex regnantium, adică a vârfului ierarhic al tuturor suveranilor creştini”[11].

Punerea împreună pe aceeaşi monedă a celor două efigii, cu siguranţă din iniţiativa lui Vlad Ţepeş, duce la concluzia că avem de-a face cu „un ducat de cruciadă, domnul român socotindu-se pe sine moștenitorul direct al vechilor tradiții bizantine de cruciadă și, deci, principalul adversar creștin al Semilunei[12], după dispariția lui Iancu de Hunedoara”[13]. Interesant de menționat este și faptul că prima monedă bătută de Vlad Țepeș a fost un „ban” de argint anepigraf (adică fără niciun fel de inscripție) pe a cărui revers apare o stea cu coadă în forma literei «S», deci o cometă.

Faptul că, potrivit datelor astronomice, la 8 iunie 1456, pe cerul Europei a apărut celebra cometă Halley (care a putut fi văzută pe parcursul unei întregi luni) i-a făcut pe specialişti să concluzioneze că Vlad Ţepeş a fost influenţat în alegerea imaginii pentru reversul monedei emise din porunca sa, chiar la începutul celei de-a doua dintre domniile sale, tocmai de acest rar și interesant fenomen astronomic, „tulburătoare imagine, după cât se pare unică în numismatica europeană a epocii”[14].

ândindu-ne la unicitatea lui Dracula în istoria noastră, dar şi în cea universală, nu putem să nu sesizăm legătura uimitoare dintre evoluţia carierei sale politico-militare şi fenomenul astral amintit, care, în timp ce la epoca respectivă a insuflat o teribilă groază populaţiei Europei, pentru el a reprezentat un semn „ceresc” sub care a reuşit să-şi înfrângă (şi ucidă) rivalul (pe Vladislav al II-lea[15]) şi să urce în scaunul domnesc al strămoşilor săi[16].

Urmărind să consolideze și să protejeze autoritatea domnească şi bazele economice şi social-politice ale rezistenţei antiotomane și „pregătind redeschiderea războiului cu Imperiul Otoman pentru asigurarea independenței statale și refacerea unității teritoriale a Țării Românești, Vlad Țepeș a luat numeroase măsuri pentru întărirea oastei de curte (armatei permanente – n.n.T.C.), coloana vertebrală a «oastei [celei] mari», folosind din plin veniturile domniei pentru reorganizarea, înzestrarea și instruirea acesteia, conform cerințelor epocii”[17].

De asemenea, Dracula s-a preocupat de angajarea unui însemnat număr de luptători specializați din țările surori (adică din Transilvania și Moldova – n.n.T.C.), îndeosebi dintre cei formați în campaniile lui Iancu de Hunedoara, acordându-le un statut asemănător oștenilor din țară”[18]. Totodată, el „a ridicat și întărit în funcții militare oameni credincioși și talentați (…), aleși cu discernământ, după criteriul valoric”[19].

În timpul lui Vlad Ţepeş, armata permanentă sau „oastea cea mică” a ţării (ca de altfel şi garda sa personală) era constituită din mercenari, viteji[20], curteni şi slugi sau slujitori domnești, pe când „oastea cea mare” (mobilizată doar în caz de mare primejdie) era alcătuită din toţi cei în stare să poarte armă şi să lupte (în cea mai mare parte a lor, aceștia fiind locuitori ai satelor, dar şi ai târgurilor şi oraşelor, care, „spre deosebire de garda domnului [precum și de oastea curtenilor, cetele slujitorilor domnești și trupele de mercenari], armată de elită, erau înarmați neomogen, adică fiecare venea cu arma pe care o avea în gospodărie”[21])[22]. De altfel, Dracula este primul domnitor român, de la Mircea cel Bătrân încoace, care a ridicat la luptă pe toți cei capabili să mânuiască o armă, act de mare curaj ce dovedeşte capacitatea sa de a manevra mase mari de oameni pe câmpul de luptă[23].

Aflat în permanență într-o categorică și copleșitoare inferioritate numerică față de invadatorii otomani cu care a fost nevoit să se confrunte[24], Vlad Țepeș a recurs mereu la o serie de măsuri prin care a urmărit o „aplicare consecventă a strategiei luptei întregului popor (specifică românilor – n.n.T.C.), el pustiind totul în calea armatei de invazie – lipsind-o astfel de orice suport logistic în teritoriul invadat – și declanșând acțiuni îndrăznețe de hărțuire, acestea din urmă – preludiul unei bătălii hotărâtoare – trebuind să submineze potențialul combativ al dușmanului și să-i slăbească decisiv moralul”[25].

Relevant pentru grija acordată problemelor de ordin militar este şi faptul că potrivit tradiţiei, după încheierea oricăreia dintre luptele la care lua parte, Dracula (care era un „bun luptător el însuși, insuflând întregii oștiri un spirit de ordine și disciplină”[26], precum și un curaj nemaipomenit și un patriotism dus până la sacrificiul de sine), cerceta personal pe fiecare luptător şi „care era rănit în faţă, aceluia îi dădea mare cinste şi-l făcea viteaz al său, [însă] care era lovit la spate, pe acela poruncea să-l pue (pună – n.n.T.C.) în ţeapă”[27].

Fiind „ager și cât se poate de priceput în treburile ostășești”[28], fapt recunoscut până și dușmanii săi de moarte, turcii otomani[29], Vlad Țepeș „a mărit și întărit instituția militară cu oameni ridicați din popor la mici ranguri de boieri, scutiți de impozite și prestații în schimbul slujbelor militare, cimentând astfel legăturile cu clasa majoritară a epocii – țărănimea –, clasă care a înțeles să-l slujească cu devotament pe cel ce o apăra de abuzurile marii boierimii”[30].

Prin urmare, „ostașii-țărani ai lui Vlad [Țepeș] au apărat întreg pământul Țării Românești, de la Dunăre, unde flota otomană nu s-a putut înstăpâni, până la munții transformați într-o cetate naturală a rezistenței”[31], iar Dracula „însuși, pildă de vitejie și eroism, luptând adesea în primele rânduri, conducând personal atacurile asupra taberelor dușmane, s-a impus ca un vajnic apărător al independenței țării sale, [ca] un mare domn și comandant de oști, [el fiind] unul dintre cei mai străluciți conducători ai poporului român”[32].

De asemenea, Vlad Țepeș a acordat o atenție deosebită și sistemului defensiv al ţării sale, (cum, de altfel, era și normal în contextul politicii sale antiotomane), el întărindu-l „cu noi cetăți de refugiu, cetăți avanpost pe direcțiile probabile de invazie și mănăstiri fortificate”[33]. Dracula a procedat atât la repararea, mărirea, întărirea și, chiar, ridicarea din temelii a unor cetăți, cât și la „construirea sau refacerea zidurilor de apărare”[34] ale unor mănăstiri, precum Cozia, Govora, Tismana, Snagov și Comana[35].

Printre fortărețele reabilitate, consolidate și lărgite de vrednicul voievod român se numără cetatea de la Poienari (de pe cursul superior al râului Argeș), pe care, între aprilie-mai 1457, a renovat-o și a extins-o, lucru realizat potrivit Povestirilor româneşti despre Vlad Ţepeş şi cu munca prestată silit de un număr însemnat de boieri și orășeni din Târgovişte (împreună cu familiile lor), care uneltiseră împotriva sa (este vorba de cei care au luat parte la uciderea fratelui său mai mare, Mircea])[36].

Următoarea este cetatea de la București (de pe râul Dâmbovița), unde, pentru a putea supraveghea linia Dunării (în condițiile în care cetatea de la Giurgiu fusese ocupată de turci), a poruncit construirea unei puternice fortărețe (ce a fost ridicată în zona actualului centru al Bucureştiului, în prezent cunoscutul ansamblu arheologic „Curtea Veche”), care este considerată cea mai însemnată fortificaţie de câmpie înălţată de Dracula (practic, acesta reclădeşte, extinde şi întăreşte cetăţuia existentă aici încă din vremea bunicului său, „marele voievod și domn al Ungrovlahiei” Mircea cel Bătrân)[37]. De altfel, prima atestare documentară certă a Bucureștiului datează tocmai din vremea lui Vlad Țepeș, mai exact din anul 1459, când, prin hrisovul din 20 septembrie („adevărat act de naștere al Capitalei noastre de astăzi”[38]), marele domnitor român scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori[39].

Documentul respectiv, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900[40], el reprezentând, mai exact, un hrisov ce întărea, prin semnătura aprigului voievod, un act de vânzare-cumpărare a unor moșii din Ponor (localitate aflată astăzi în județul Mehedinți). Actul se încheie cu următorul text: „S-a scris în septembrie 20, în cetatea București, în anul (potrivit „erei bizantine” – n.n. T.C.) 6968 (adică 1459 [conform „erei noastre” – n.n. T.C.]), Io Vlad voievod, din mila lui Dumnezeu, domn”[41].

De asemenea, pe ultimul rând al acestui document este menționat numele „București[42]. Dacă luăm în consideraţie numărul mare de documente redactate din porunca lui Vlad Ţepeş din reşedinţa sa dâmboviţeană, se poate trage concluzia că, începând cu anul 1459, el a condus treburile statului de aici, practic Bucureştiul (sau Cetatea Dâmboviţei, cum mai era numită această aşezare urbană la acea epocă) devenind (alături de Târgoviște) a doua capitală a statului românesc sud-carpatin[43].

În fine, o altă fortăreață ridicată din dispoziția lui Vlad Țepeș este și cetatea de pământ de la Frumoasa, care, fiind amplasată pe valea râului Vedea (chiar pe malul acestuia), „controla drumul de acces ce venea de la vadul Dunării, din dreptul localității Zimnicea”[44]. Această „fortificație, cu o suprafață de 2,5 ha, era alcătuită din trei rânduri de valuri și două șanțuri dispuse concentric, valul central, de plan pătrat cu latura de 43 m, purtând structura de lemn a palisadei[45], iar celelalte două erau de tipul simplu, având un traseu rectangular (al doilea) și trapezoidal (cel din exterior)”[46].

De asemenea, Vlad Țepeș a dispus să fie extinse și construcţiile cu caracter militar ale tuturor reşedinţelor voievodale[47], cum ar fi cea de la Târgovişte (la acea vreme cea mai mare aşezare urbană a ţării şi principala reședință domnească)[48], unde, printre altele, „a refăcut cu meșteri pietrari ardeleni zidul de incintă al cetății”[49] și tot acum, „pare să fi fost înălțat [din porunca sa] și celebrul turn al Chindiei”[50], care a fost construit, inițial, pentru scopuri militare, clădirea servind drept punct de pază, iar mai apoi a fost utilizat și ca foișor de foc, precum și pentru stocarea tezaurului țării[51].

Investind mari sume de bani în zidirea unor edificii solide, din piatră şi cărămidă, Vlad Ţepeş a făcut ca atât oraşul cât şi curtea sa domnească de la Târgovişte să capete o înfăţişare cu adevărat princiară[52]. „Repararea și mărirea zidurilor incintei curții domnești au făcut ca aceasta să devină mult mai puternică și, începând de acum înainte, să fie numită «cetate»”[53] (cu această ocazie fiind extins şi palatul domnesc de aici, înălțat într-o primă formă de către Mircea cel Bătrân)[54].

În acest sens, relevantă este şi părerea lui Ştefan Báthory[55] (comandantul suprem al trupelor transilvănene trimise în Ţara Românească de regele Matia Corvin pentru a-l ajuta pe Vlad Ţepeş să revină pentru a treia oară la domnia acesteia), care, la 11 noiembrie 1476, a vizitat Târgoviştele (după ce acesta a fost ocupat de oastea condusă de „căpitanul” ardelean și de Dracula) și, la vederea sa, a afirmat că era „o adevărată cetate”[56], opinia sa fiind una avizată, căci de unde venea el arta construirii fortificațiilor de mari dimensiuni era bine reprezentată, „iar noțiunile militare erau mult mai precise”[57].

Referindu-se la calităţile excepţionale dovedite de Vlad Ţepeş ca organizator al apărării țării sale, și nu numai, precum și ca luptător cu arma în mână și conducător de oști pe câmpul de luptă, un mare specialist în istoria militară din secolul al XVIII-lea, francezul M. de Follard, le aprecia ca fiind remarcabile, motiv pentru care, în viziunea sa, dârzul principe român s-a dovedit a fi „unul dintre cei mai mari căpitani (conducători de oști – n.n. T.C.) ai secolului său”[58], aducând ca principal argument pentru această catalogare celebra lui victorie obţinută în urma ineditului și temerarului său atac nocturn, executat în 16/17 iunie 1462 asupra taberei uriașei armate otomane de lângă Târgovişte (care îl avea în frunte pe însuși cuceritorul Constantinopolelui, sultanul Mahomed al II-lea), bătălie intrată în tradiția populară și în istoriografie sub denumirea de „Atacul de noapte”[59].